Încărcătura acidă a alimentaţiei: o nouă ipoteză veche în nutriţia obezităţii şi diabetului

Autor: Dr. Adrian COPCEA

Dietele acid-alcaline revin periodic în nutriţia comercială non-medicală, în timp ce nutriţia clinică aduce doar de câţiva ani argumente ştiinţifice în sprijinul unor ipoteze ce leagă încărcătura acidă a alimentaţiei de patologia metabolică modernă: obezitate, diabet tip 2, hipertensiune şi boli cardiovasculare, steatoză hepatică, hiperuricemii sau cancere. Dealtfel, generarea de ipoteze vizând mediul, în particular ipoteze nutriţionale în etiopatogenia bolilor netransmisibile moderne, este logică pe fondul unei expansiuni epidemice într-un interval de timp ce nu permite explicaţii genetice. O astfel de ipoteză, de curând documentată printr-un studiu prospectiv larg, este că încărcătura acidă a alimentaţiei creşte riscul de diabet tip 2 independent de adipozitate.

Stratificarea alimentelor pe baza impactului asupra pH-ului sanguin şi urinar este veche. Alimentele care generează încărcătură acidă, declanşând mecanisme compensatorii pentru menţinerea pH-ului sanguin, inclusiv scăderea pH-ului urinar, sunt definite ca “acidifiante”. In această cateogrie sunt incluse, în general: carnea şi derivatele, brânza, cerealierele, orezul, alimentele sărate şi procesate. Alimentele şi componentele alcalinizante au efect invers: majoritatea fructelor şi legumelor, cartofii şi vinul roşu. 

Bazele fiziopatologice ale impactului acidogen al alimentelor sunt, în mare parte, cunoscute şi cuantificabile. O scădere uşoară a pH-ului sanguin declanşează compensare renală prin excreţie crescută de amoniu, fosfaţi şi calciu, şi hipocitraturie însoţită de acidifierea urinii. Markeri sanguini ai acestei adaptări cuprind scăderea bicarbonatului şi creştera gap-ului anionic. Diferiţi nutrienţi influenţează momente ale acestei adaptări:  aminoacizii sulfuraţi de provenienţă animală şi cerealieră cresc încărcătura acidă, la fel fosfaţii şi clorurile de potasiu, în timp ce anionii potasici vegetali, inclusiv citratul şi malatul sau proporţia mai mare de glutamat din proteinele vegetale au efect alcalinizant. Astfel de corelaţii s-au concretizat şi în includerea diferiţilor nutrienţi în parametrii validaţi pentru cuantificarea încărcăturii acide a alimentelor:  PRAL (potential renal acid load) şi NEAP (net endogenous acid production). Valorile pozitive ale PRAL semnifică încărcătură acidă, ele cresc cu aportul de proteine şi fosfor şi scad cu aportul de potasiu, calciu şi magneziu, iar valorile NEAP cresc odată cu raportul proteine/potasiu. 

O cercetare recentă, studiul E3N-EPIC (66.485 femei, 14 ani), a documentat asocieri semnificative între markeri ai dietei acidogene şi riscul pentru diferite afecţiuni. O astfel de asociere independentă a fost între încărcătura acidă a dietei şi incidenţa diabetului tip 2, generând ipoteza că o dietă alcalinizantă ar putea preveni diabetul tip 2, indiferent de adipozitate. Interesant, tiparul “acidifiant” (cuartila superioară) a cuprins un aport mai mare de îndulcitori artificiali, in timp ce tiparul “alcalinizant” a cuprins un aport mai mare de cafea. 

Datele noi se aliniază cercetărilor anterioare ce au documentat asocieri între dietele acidogene şi osteoporoză, litiază urică, hipertensiune şi risc cardiovascular, hipercorticism şi insulinorezistenţă. Un argument în plus că bolile din sfera cardiometabolică s-ar putea să împărtăşească mai multe verigi comune decât veriga larg recunoscută a adipozităţii viscerale. 

Copyright: Dr. Adrian COPCEA / CENTRUL MEDICAL ASTECO. Publicat: 11 sept. 2014.

Reproducerea acestui articol se poate face doar mentionand: Autor: Dr. Adrian COPCEA, medic specialist nutritionist-diabetolog. Web: www.nutritionistcluj.ro.